cand eram mica, mama m-a invatat ca nu e frumos sa le raspunzi oamenilor obraznic, sa te iei la cearta cu straini si in special, nu e bine sa te superi cu oamenii la care tii. ei trebuie mereu protejati si scandalurile nu-si au rostul. toate bune si frumoase pana cand am mai crescut si eu putin. o vreme a mers chestia asta. nu ma certam cu nimeni, nu raspundeam nu nimic. dupa care a urmat partea de certat cu toata lumea, luat la harta, vorbit urat alea alea. acum am ajuns intr-o situatie noua si cam pe dos fata de cum mi s-a zis cand eram mica: am ajuns sa ma port extrem de frumos, de plin de tact cu oamenii straini, pe care nu dau doi bani, dar diplomatia nu functioneaza chiar asa de bine la aia apropriati. desi sunt constienta ca o sa mi-o iau big time intr-o zi din cauza asta, mi-e absolut imposibil sa zambesc si sa zic in gand "vai de capul tau:):):):):)" celor care inseamna ceva. daca simt ca ei nu au dreptate, o zic verde-n fata. si fara pic de diplomatie. si asta evident ca duce la tot felul de neintelegeri, la reprosuri cum ca as putea sa fiu mai draguta etc. dar daca stau sa ma gandesc, poate asta chiar e modul ok de a te purta. daca o sa ajung sa dau dreptate doar formal unor lucruri care mi se par chiar absurde o sa formez in primul rand o imagine complet falsa a mea (si de ce naiba as vrea asta? ca suntem in cazul cu oameni la care tin) sau aia o sa faca niste tampenii ingrozitoare doar pentru ca in loc sa zic "bai esti prost?? nu face asta!" am preferat sa tac.
prin urmare, imi tin diplomatia in butoaie, gata s-o ofer oricui, dar sinceritatea in sticlute mici, cu dopul bine pus, care trebuie deschise mai intai
sorry.
No comments:
Post a Comment