draw/cross the line

pentru ca saptamana asta mai toate discutiile ajung inevitabil la o nostalgie privind anul ce se incheie acum, un mic bilant e necesar.

2010 - un an al incalcarii oricaror linii trasate. parca sunt la horoscop, dar asa e. mai tot ce a insemnat limita impusa de mine insami s-a dus naibii asa, cu glorie. partea buna e ca si lucruri pe care nu credeam ca o sa am sansa sa le fac au fost trecut in experience notebook. prin urmare anul asta a fost un val care a sters tot ce se putea de pe plaja principiilor mele:)) poetic, nu?

a fost anul despre care as putea sa vorbesc tone. despre unele o sa vorbesc cu bucurie tuturor, despre altele o sa imi vorbesc doar mie asa, pentru ca nu trebuie uitate. pe unele le-am facut, unele mi-au fost facute. pe unele le-am trait singura, pe altele le-am impartit. cineva mi-ar zice ca asta a fost un an cu adevarat bun. bun in sensul de trait. pentru ca, pentru unii, orice fel de actiune, complet geniala sau care depaseste granitele cretinitatii, este o experienta. si experientele nu trebuie regretate niciodata. aparent. eu as zice doar ca nu trebuie uitate. regretate...hmmm.e discutabil.

anyway, ca sa snap out of it, ciudatenia si mai mare e legata de my new year's resolution. in primul rand, s-a semi-respectat. niciodata nu merg. birthday wishes da, mai mereu. new year's, not so much. nu ma dau mare, ca v-am zis, s-a semi-indeplinit, dar oricum. and i'm so happy it kind of did.

ca putina contabilitate nu strica, s-ar traduce totul cam asa (dupa citirea unui grafic ff elaborat):

63%: happy

17%: guilty

12%: chill

6%: lonely

2%: other

biological destiny part2: honey, care to give me the pants?

ok, ca s-o dau in extrema cealalta, dupa ce m-am uitat putin la ambalaj, hai sa incerc sa patrund putin si in labirintul imposibil reprezentat de mintea unei femei.

e destul de clar ca pana sa zicem acum 50 de ani discriminarile erau atat de comune incat mai nimeni nu-si punea intrebari. bad bad bad! pana cand un grup de doamne a considerat ca nu este deloc ok (which was not) si ca lucrurile ar trebui sa se schimbe, sa existe egalitate intre femei si barbati (again, thumbs up!). Problema e ca nu am fost deloc capabile (noi, ca femei) sa nu o dam in extrema cealalta. Daca feminismul ar fi cu adevarat doar dorinta de egalitate, as fi prima sustinatoare. S-a transformat insa intr-o dorinta nebuna de a domina barbatii, de a ne arata mai bune. Pe langa faptul ca mi se pare in general o porcarie sa te ridici pe tine doar doborandu-i pe ceilalti (pentru ca altfel nu se poate:|), e complet ineficient. ne place la nebunie sa fim in charge, dar se pare ca uitam complet de momentele cand fie nu suntem in stare (sa recunoastem), fie n-avem chef sa fim noi la conducere. Eu personal ma aflu des in ambele situatii. Fie nu pot, fie nu vreau. (yes yes, I prefer you behind the wheel)

partea mai trista este insa faptul ca s-a ajuns la situatii in care those badass alpha males se lasa condusi de o tipa cu gura mare care se uita putin urat si el e "da mami, cum zici tu mami". Am mai scris aici de situatii ultra penibile la care am asistat in sensul asta, de povesti auzite "nu mami, mi-am pierdut singur pantalonii" si alte chestii de genul. Si da, pantalonii si i-a pierdut singur, cand i-a intins de bunavoie si nesilit de nimeni (si uneori chiar fara acte) iubitei/sotiei/amantei lui.

si de aici mai decurge o problema: ne-am obisnuit atat de mult sa putem noi sa ne descurcam in orice situatie, sa le facem pe toate, sa nu avem nevoie de barbati, sa facem case, masini, parcuri, tevi si copii fara ei, incat daca doamne fereste apare vreo situatie in care pur si simplu nu ne descurcam, colapsul emotional e automat prezent: suntem niste fiinte slabe, complet neajutorate, mai ca nu mai suntem demne sa ne numim "femei", ne facem specia de ras. talking about self inflicted wounds... a cui e vina aici?

ca sa nu vorbesc pur fantezist, sa ma uit putin si in propria-mi ograda. remember cum am scris in postul precedent ca o sa ma leg doar de chestiile de care ma fac vinovata si eu? ei bine, guilty as charged. i love love love to do stuff on my own. recunosc. imi place sa ma descurc, sa nu depind, sa fiu mrrr, pe picioarele mele! pana la un anumit punct. pe cat de mult iubesc sa detin controlul in viata mea (aia care e exclusiv a mea) pe atat de putin imi place sa fiu nevoita sa tin fraiele unei relatii. Am doua scenarii posibile aici: ori sunt intr-o relatie ideala, in care totul merge frumos, de la sine (ok, nu-mi spargeti bula, stiu ca nu exista, dar lasati-ma sa mi se para macar ca e asa) ori dau de un tip care ma face pe mine sa fiu all chill si sa nu fiu dominanta in niciun fel. Don't get me wrong, orice forma de violenta de orice fel ar avea ca efect intreruperea oricarei legaturi, dar un om capabil sa manipuleze ultra subtil si eficient o alta persoana, definitely cool. (asta depaseste deja razboiul femei vs barbati, e un skill bestial indiferent de sex)

Prin urmare, if we can't share the pants, you can totally have them. I don't need them. Heck, I don't need anything from you. Remember? I am a woman. Yeah!

biological destiny part 1: dress to impress

Dat fiind ca in ultima vreme vad din ce in ce mai multe fete de varsta mea (sau doar putin mai mari decat mine) care urasc barbatii din ce in ce mai rau, in care spiritul (sau educatia) feminist este din ce in ce mai vizibil, m-am gandit sa ma uit putin mai obiectiv la toate conceptele "feministe" (a se citi de femeie puternica si independenta) pe care le am si eu. (nu ma voi lua de chestii de genul barbatii sunt toti niste porci si alte alea. doar lucrurile in care la un moment dat am crezut si eu sau in care cred si acum in momentele cele mai low :)) ).

Primul lucru la care m-am gandit e si cel mai superficial, cel mai la indemana. Batand destule magazine mari in cautare de cadouri de Craciun am vazut si tone de haine. Evident. Haine puse frumos pe manechinele perfecte, fara nicio scama, de negrul cel mai negru si sclipindu-le toate paietele (pentru ca bineinteles ca nu lipseste niciuna). Ok, multe haine. Ca sa nu ma abat de la subiect, feminismul in poveste? Nu pasiunea femeilor pentru haine, asta a depasit de multe orice fel de miscare sociala (asta se accepta si atat!|) ci criteriile in functie de care ne alegem hainele.

Da, bine, stiu, casual, de seara, office bla bla. Dar nu la asta ma refer. Problema e ca majoritatea dintre noi (printre care si eu, again, nu-s chiar asa de ipocrita) urlam sus si tare ca ne imbracam exclusiv pentru bunastarea noastra, ne dam cu pumnii in piept (sau ma rog, p-acolo, cat sa nu doara prea rau) despre cum nu dam doi bani pe ce zic ceilalti despre noi si afirmam furtunos ca (doamne fereste) barbatii de langa noi au vreun rol in garderoba noastra. Acum n-o dau nici in extrema cealalta, zicand ca barbatii sunt cei care ne aleg hainele (ca ar fi putin trist sa se intample asta, sorry guys), dar sa recunoastem ca nu pentru noi ne imbracam, ci pentru ei.

Ok, acum coborati-va spranceana si ganditi-va putin. Alegem ceva in care sa aratam bine, dar nu noi ne vedem in oglinda, ci ei sunt cei care ne privesc. Si daca prietenul/sotul/amantul ne-ar spune in fata "pisi, nu pot sa sufar felul cum te imbraci", dupa ce am face pe durele si am zice "hai da-te-n pisici, ma doare pe mine undeva de ce zici tu", dupa ce ne-am ridica cerul care ne-a cazut in cap, ne-am duce tinta la sifonier gandindu-ne la cum am putea salva ce avem sau la locuri de unde putem lua ceva nou. Si asta mi se pare valabil nu doar la iesirea cu prietenul/sotul/amantul ci la intalnirile de orice fel in care se intampla sa fie si barbati. Si daca nu sunt barbati (ma refer aici la intalniri de serviciu poate) una din acele femei sigur are rolul de mascul in poveste, emana forta si importanta. So, we want to look our best for them.

Si inainte sa imi dati in cap, spuneti-mi doar: de cate ori ati stat o ora in oglinda inainte sa mergeti cu prietena cea mai buna la o cafea?

Wild(e) game

"Between men and women there is no friendship possible. There is passion, enmity, worship, love, but no friendship", dupa cum spunea domnul Wilde acum ceva vreme. Se pare ca, la fel ca multi alti oameni de valoare, domnul Wilde e....taken for granted. Ce spune domnul Wilde e incontestabil adevarat. Si uite asa au ajuns prea multi oameni sa creada in ce a spus domnul Wilde (desi nici macar nu stiu ca el a zis-o). O sa-mi spuneti ca e o constatare de bun simt. Ca da frate, chiar asa e. Complet imposibil sa existe prietenie pe bune intre barbati si femei. Doamne fereste! Si o sa veniti sa-mi dati exemple: eu eram asa de buna prietena cu Ionel, pana cand Ionel mi-a zis "pisi, te iubesc" ba si de-atunci s-a schimbat tot. Domnii o sa-mi zica "ma intelegeam perfect cu Gigica, amical asa, ba da era buna nene, nu puteam sa nu mi-o imaginez in tot felul de ipostaze. arghh!!!". si mai rau e (dar va rog, se intampla mereu) ca doi oameni, foarte buni prieteni, sa se indragosteasca unul de celalalt. Si atunci replica imediata e "Nu, noi nu am fost niciodata prieteni cu adevarat, mereu a fost ceva acolo". Numai ca nu v-ati dat seama, nu?

Pe mine jur ca ma intriga de mor chestia asta. Eu am prieteni baieti. Nu multi, ce-i drept, numarul lor a scazut in ultima vreme, dar oricum, sunt. Si baietii astia, (frumusei asa de altfel), sa mor ca nu mi-au trezit absolut niciodata sentimente de pasiune, iubire, idolatrizare. Cum naiba e asa de imposibil sa nu vezi in absolut orice persoana de sex opus un potential iubit/amant/zeu? Mie mi se pare destul de usor (mint, foarte usor) sa fiu exclusiv prietena cu un tip. Sunt persoane (nu conteaza ca-s femei sau barbati) care pur si simplu intra direct in categoria "prieteni". (imi pare rau, pentru mine nu aveti sex:|). Ma gandesc ca daca nu ar fi asa, ar trebui sa ma simt prost de fiecare data cand ma vad sau vorbesc doar cu un baiat, nu? adica sa fim doar eu cu el. Pentru ca evident ca nu poate fi doar prietenie intre noi, e clar ca ori eu as fi lesinata, ori bietul baiat ar fi complet dat pe spate. Asta exclude niste conversatii normale, complet chill si da nastere (inevitabil) la gelozii aberante. 

Mai e si posibilitatea ca eu de exemplu sa nu stiu ca el e complet indragostit de mine, nu? Ei bine, nu prea. Imi pare rau, dar se vede. La un moment dat iti dai seama. Si chiar daca tu esti prea incet la minte incat sa te prinzi, sigur o sa va vada la un moment dat cineva impreuna si o sa-ti zica "bai, ai grija. ala se uita la tine ca la o entitate angelica". 

So yeah, fara sirene pentru mine. Imi pare rau, domnule Wilde. Va ador, dar ne-ati cam dat omenirea peste cap. Sau stati, asta v-a fost si scopul, nu? 

diplomacy

cand eram mica, mama m-a invatat ca nu e frumos sa le raspunzi oamenilor obraznic, sa te iei la cearta cu straini si in special, nu e bine sa te superi cu oamenii la care tii. ei trebuie mereu protejati si scandalurile nu-si au rostul. toate bune si frumoase pana cand am mai crescut si eu putin. o vreme a mers chestia asta. nu ma certam cu nimeni, nu raspundeam nu nimic. dupa care a urmat partea de certat cu toata lumea, luat la harta, vorbit urat alea alea. acum am ajuns intr-o situatie noua si cam pe dos fata de cum mi s-a zis cand eram mica: am ajuns sa ma port extrem de frumos, de plin de tact cu oamenii straini, pe care nu dau doi bani, dar diplomatia nu functioneaza chiar asa de bine la aia apropriati. desi sunt constienta ca o sa mi-o iau big time intr-o zi din cauza asta, mi-e absolut imposibil sa zambesc si sa zic in gand "vai de capul tau:):):):):)" celor care inseamna ceva. daca simt ca ei nu au dreptate, o zic verde-n fata. si fara pic de diplomatie. si asta evident ca duce la tot felul de neintelegeri, la reprosuri cum ca as putea sa fiu mai draguta etc. dar daca stau sa ma gandesc, poate asta chiar e modul ok de a te purta. daca o sa ajung sa dau dreptate doar formal unor lucruri care mi se par chiar absurde o sa formez in primul rand o imagine complet falsa a mea (si de ce naiba as vrea asta? ca suntem in cazul cu oameni la care tin) sau aia o sa faca niste tampenii ingrozitoare doar pentru ca in loc sa zic "bai esti prost?? nu face asta!" am preferat sa tac. 

prin urmare, imi tin diplomatia in butoaie, gata s-o ofer oricui, dar sinceritatea in sticlute mici, cu dopul bine pus, care trebuie deschise mai intai

sorry.

mary go round

someone once said life was like a mary-go-round. destul de banal, nu? acum esti undeva sus, dupa care, inevitabil, cobori. nu am chef sa vorbesc despre cum viata iti da de toate in echilibru, nici despre karma, nici macar despre acceptarea momentelor neplacute. vreau sa vorbesc despre momentele neplacute si atat. in ultima vreme (hai sa zicem un an-2) am facut cam tot posibilul sa ma indoctrinez pe mine insami cu ceea ce numesc oamenii ft sec "gandire pozitiva". fii optimista, nu pune la suflet, nu te descuraja, profita de ocazii, stiti voi poezioarele astea.( inainte de asta eram o mica emoida care suferea gandindu-se la nemurirea sufletului, just so you know ;) ). insa si acum am momente cand ma frustrez asa de rau, incat simt cum imi iese furia prin toti porii (anger management, stiu, stiu). momente cand imi vine sa bat pe cineva, dar la modul luat si dat pumni si ranit. pentru ca sunt unii oameni care va jur ca o merita. imi tot zic ca daca as face pe bune ceva, m-as simti de o mie de ori mai bine, dar god damn it! nu prea am sansa! asa ca trebuie sa ma multumesc cu strans din dinti, dat in mingi de tenis cat pot de tare si injurat in gand (desi fac progrese si la injuraturile cu voce tare b-) ). si pe langa nervii cauzati de diverse persoane, mai apar si nervii cauzati de mine insami. sau nu, de situatie! ia sa nu ma mai invinovatesc atat! situatia e naspa, nu eu! nu e vina mea ca nu mai am chef sa le am gata pe toate, ca nu mai am tragere de inima sa fac astfel incat sa nu ma copleseasca volumul de chestii de facut! nu, e situatia. e vremea de afara, e modul in care mi se cere sa le fac, e lenea, e oboseala, e dorinta de altceva! am zis-o! ha! 

vreau sa ma descarc pe cineva care s-o merite. dupa care vreau sa stau, admirandu-mi pagubele. dupa care vreau sa stau sa ma linistesc. dupa care vreau sa stau.

it's on

wakes up on a foggy December day and says to herself "this is it". getting up takes longer than usual. when she's finally out of bed, everything seems to be happening in slow motion. coffee, some biscuits, some morning shows, all in complete silence and tranquility. as the minutes pass, her hearts starts pounding faster and faster. from time to time, she is looking in the mirror, taking a good glance at the person in front of her. deep breath. heart beat back to normal. what now? clothes. what should she wear? anything special? no, no, it would mean trying too hard. needs comfort. anything sporty?....no, not really, let's keep it girly still. decisions decision. she finally picks something she has worn 10322 before. the new jacket will do it anyway. ok, deep breath again. relax. she goes to her bag, looks through the room and starts picking up stuff she wouldn't normally take with her. she won't be needing this but doesn't want to think afterwards "damn I should have taken that as well". bag almost ready. chocolate and a drink to calm her nerves. bag ready. she looks again around her room. what else? what else? no, this should do it. before leaving, 2 songs to tell her she's doing the right thing. ok, she's settled. deep breath. closes the door. ankle boots on, leather jacket on, bag, hair. one last look in the mirror. gets out and locks the door. it's on.