we're control freaks. cu asta poate fi de acord oricine. intr-o masura mai mica sau mai mare (oricum peste limita normala) suntem obsedati sa stim mereu ce facem, cand facem de ce si cu cine. de ceva vreme nu prea mai lasam lucrurile complet la voia intamplarii. si cand ne dorim sa o facem, nu putem complet si asta ne frustreaza. pe mine cel putin ma frustreaza de mor. ma enerveaza cam tot ce iese din aria mea de intelegere, din aria mea de...control pana la urma. daca nu pot sa fac absolut nimic cu privire la lucrul respectiv, daca tot ce pot sa fac e sa stau si sa astept, e ca si cum mi-ai lua jucariile in dimineata de craciun, in loc sa mi le dai. confused and pissed:)) evident, pana la urma imi dau seama ca e vorba doar de o dimineata, ca le voi avea inapoi imediat, dar sentimentul (chit ca temporar), e acolo.
in unele cazuri, ce-i drept romantate si complet exceptionale (english majorul ar trebui sa se simta aici), nevoia asta de control scapa atat de rau...de sub control, incat ne dam seama ca facem niste lucruri complet stupide. ei bine, noi nu omoram pe nimeni (sper), dar oricum tratamentul nu e prea frumos. si atunci ne spunem "wow. wtf. stop". lucrul oarecum frumos insa e ca tot atunci eu imi aduc aminte ca eu sunt modelul persoanei controlate (din poveste, again, va rog, English A, wake up!!!), eu sunt aia care zambeste la orice si la aproape oricine, eu sunt aia care se bucura de un bough of cherries si de un white mule. nu vreau sa ies din casuta mea din punctul asta de vedere. (sa rup lantul - doamne cat de nerdy sunt in dimineata asta :">). nu cel putin pana cand o sa ajunga sa nu-mi mai placa soarele de la rasarit, nu de la apus. cand se va intampla asta, please, person that controls me, kill me!!!
concluzie: I place my bet on the small, insignificant crap si mai vedem de acolo. o sa raman in continuare un colectionar de zambete, nu de arta. am zis!
No comments:
Post a Comment