nu pot

postul de mai jos a fost reconfirmat. I just can't do it, simply can't..:

fear of relationships

vorbeam cu fetele zilele trecute despre relatii. suntem 4 persoane, 4 firi diferite cu 4 tipuri de dorinte. una din noi vrea romantism, sentimente profunde, filozofie, iubire in cantitati incredibile, alta o alta relatie serioasa, dar a trecut deja printr-una lunga ca naiba, oricum stie mai multe decat noi, dorinta de dragoste sufocanta nu s-a aratat asa de mult la ce-a de-a treia si mai sunt eu. eu care acum zic ca nu-mi doresc o relatie, ca am nevoie de spatiul si de timpul meu mai mutl ca orice, ca nu vreau sa fiu nevoita sa dau explicatii unui anume tip despre ce fac, unde si cu cine ma duc. nu vreau sa ma simt prost fata de un anumit baiat, sa trebuiasca sa ma port asa cum trebuie. si mi-am dat seama ca mi-e pur si simplu frica de o relatie, de angajamente. doamne, parca as fi un tip d-ala de 35 de ani care nu e in stare sa ceara in casatorie pe cineva :))
gluma gluma, dar e putin cam aiurea. adica de fiecare data cand a fost vorba de ceva care se preconiza a fi serios, m-am dat inapoi. asemenea frici nu le am cand e vorba de un tip pe care nu-l cunosc si pe care nu-l voi mai vedea niciodata. and no, I'm not a whore, dar pur si simplu imi place ideea de a nu conta pentru cineva, ca acea persoana sa nu conteze pentru mine.
poate asta vine de la faptul ca am tinut prea mult la el, ca am vrut sa fiu perfecta pentru el si ca a iesit ca naiba, se poate, dar chiar asa sa nu fiu in stare sa am o relatie cu cineva? si ar fi toate bune si frumoase daca in unele nopti nu as vrea sa am un tip care tine la mine enorm, la care tin enorm si sa ne fie bine impreuna...impreuna insa as vrea sa insemne eu si el, nu noi. nu mergEM si merg, nu facEM, ci fac, nu vrem, ci vreau. eu cu spatiul meu, el cu al lui. is that to much to ask for?

forever young

forver young, nu e vorba de melodia de la alphaville ci de un mic joc, cu un fel de top 3 momente ale vietii fiecaruia. e foarte greu sa faci chiar un top, dar dupa putina strofocare am ales 3, nu neaparat intr-o anumita ordine, sa zicem ca toate sunt pe locul 1 :)

a) concertul depeche mode de la bucuresti, 23 iunie 2006. sa simti cu mii de suflete vibreaza in acelasi timp cu al tau, sa auzi zeci de mii de voci fredonand melodii pe care tu le fredonasei doar singur in camera pana atunci, sa fii la o distanta terifiant de mica de cel care ti-a marcat adolescenta, oh doamne, e mai mult decat un copil de 15 ani poate duce. ei bine, am reusit, fara sa lesin, fara sa plang, fara sa ma crizez. minunat, absolut minunat. n-o sa uit in viata mea acele 2 ore, cele mai scurte doua ore din viata mea.

b) iarna, seara, universitate, zapada. eu mergeam chill pe strada si am trecut pe langa doi cersetori. vorbeau intre ei. si unul zice "cand o sa ajung la mare o sa ma pun in genunchi si o sa ma inchin". am zis ca nu-i adevarat, cred ca a fost replica ce m-a impresionat cel mai mult vreodata.

c) mi-e si frica sa scriu momentul asta. vama veche 2008, dimineata de 4 august, rasarit de soare. dupa o noapte nedormita, petrecuta dansand si facandu-ne de cap, separat ca de, trebuia sa se produca si ruptura, m-a luat de mana si m-a dus langa un foc de tabara. si am stat pur si simplu imbratisati si ne uitam la rasarit. in momentul ala putea sa-mi ceara orice, sa-mi zica orice. si a fost ultima data cand am avut vreun fel de conexiune. ultimul moment de apropiere. 4 ani s-au dus in 4 zile. poate asa trebuia...cine mai stie?

pretentii

din cand in cand imi trece prin cap ca sunt complet nerecunoascatoare. ma plang ca ma plictisesc (vasrator si eu, ce sa fac), ca vreau sa ies, sa cunosc mai multi oameni, sa tin pasager la diversi neimportanti si sa imi pese cu adevarat doar de unul. dar sunt altii care nici macar ce am eu nu au. nu au acel tip la care sa se gandeasca non stop, nu au nici prietenii pe care ii am eu, nu au activitatile si pasiunile mele; poate ei se plictisesc si mai rau decat mine. si atunci imi vine sa fiu recunoscatoare pentru tot, dar imi dau seama ca bai frate, am pretentii prea mari. mereu imi imaginez o situatie absolut perfecta si realitatea ma dezamageste un pic prea des. n-ar fi mult mai usor sa nu ma mai gandesc atat? sa las lucrurile sa curga? ba da, normal, dar cine poate face asta?:)) vreau ca toti oamenii pe care ii cunosc si de care ma atasez sa fie buni, mai buni ca mine, sa fie super smecher si nu le dau asa de multe sanse celorlalti. si n-ar fi mult mai usor daca nu i-as mai analiza atat?
daca as cobori putin stacheta...
ps:I love my mom :)

fericire

de cateva luni tot delcar sus si tare "doamne cat sunt de fericita". da, imi zic chiar si mie insami "bai, esti fericita!" si o cred, chiar o cred. motivele mele? sa le enumar:

1 (si cel mai important cred) am scapat de obsesia pentru el, mi-am dat seama ca se poate si fara el, am invatat sa-l iubesc fara sa-l mai vreau, sa ma gandesc la el fara sa mai sufar, sa imi fie dor de el fara sa vreau sa il vad

2. mi-am dat seama ce vreau sa fac cand o sa fiu mare :)) da frate, vreau sa fiu organizator de evenimente, so what? si poate o sa fac botezuri de tigani din cucuietii din deal la inceput, dar ce o sa mai ziceti cand o sa il am pe speed dial pe chris martin si o sa organizez cele mai misto concerte din tara? am realizat ca poate visele nu sunt asa de imposibile. de ce nu as avea dreptul sa visez la ceva asa de nebunesc? poate n-o sa se indeplineasca, dar e clar ca atata timp cat nu imi doresc chiar nu e nicio sansa

3. vin depeche mode iar in romania. o sa fiu inca o data la 10 metri de idolii mei. arrrghhh ,mor de nerabdare sa simt iar peste 40 de mii de suflete vibrand alaturi de al meu, sa-l simt pe al meu zburand si sa ma intreb iar "ce naiba au de ma fac sa ma simt asa?!"

4. m-am apropiat de niste oameni minunati, ii simt aproape de mine acum, e superb

5. ma inteleg bine cu mama

6. (asta n-o sa sune prea bine) mi-am dat seama ca atata timp cat ai macar o persoana care iti zice cat de fain esti, e totul perfect. mi-am dat seama ca unii poate chiar se uita cu oarecare respect si dragoste la mine. maybe I DO diserve it!

7 vara asta mi-am facut niste amintiri to last for a life time, sentimente care vibreaza si stari pe care nu le voi putea uita nici daca as vrea

si ar mai fi, dar odata cu sentimentul asta am realizat ca nu mai am ce sa scriu. in 95% din scrierile mele era ceva negativ (si in asta dealtfel) asa ca eu pot scrie doar cand sunt foarte trista? asa se pare. dar acum nu sunt. sunt doar....nu stiu ce urmeaza, sunt nerabdatoare si mi-e frica, sunt curioasa cum o sa fiu peste 10 ani, dar in acelasi timp vreau ca totul sa se miste cat se poate de incet. vreau sa ma duc in viitor pentru 2 minute si dupa sa ma intorc, sa-mi traiesc viata normal. eh, prea mult heroes! si singura problema e ca faptul ca nu mai scriu nimic ma face sa ma gandesc ca bai, nu-s in stare. si daca nu sunt, ce? o sa revina si zilele mele de "glorie" (literara), cu pretul unei inimi frante sau nu, om vedea

pups!

pace

am fost foarte linistita in ultima vreme. despre suflet vorbesc. nu mai dramatizez, nu mai plang. e bine. am ajuns sa fiu interesata de lucruri de care inainte nu eram: de haine, de muzica (cu adevarat), de prieteni. imi vine sa le spun mai des "te iubesc" si "multumesc". imi ador prietenii, vorbesc foarte serios :)) anyway, e sezonul schimbarilor. pentru mine e un inceput. ce bine! voi incerca sa profit de el. dar ce bine ca nu toti se vor schimba, ce bine ca va ramane acelasi!

personalitate multipla

doamne, de cate ori nu am auzit "crezi ca stii pe cineva, dar dupa afli ca nu il cunosti deloc"?! infinit chiar. ma feresc sa cred vorbele de genul asta. intra in categoria "barbatii sunt proci si femeile curve". nu, eu am alta problema. citeam acum blogul unui tip cu care nu am mai vorbit de mult timp. ale carui sentimente nu le mai stiu. cu care nu mai gandesc la fel. obisnuiam acum ceva vreme sa zic ca il stiu. ca stiu ce simte, ce gandeste. vorbeam ore in sir, zi de zi. dar erau asa de dese momentele cand il vedeam si imi dadeam seama ca nu stiu nimic despre el, ca mi-am facut o imagine complet eronata in cele 2-3, 7 luni de discutii. ziceam "dude, nu se poate, sunt toanta, nu e deloc cum speram eu sa fie". si a trecut timpul si am dat uitarii multe lucruri. au ramas doar anumite momente, discutii si sentimentul unei prietenii foarte frumoase. si citindu-i blogul in seara asta mi-am dat din nou seama ca nu il stiu. doamne, ce de laturi poate avea un om. in scris pare cel mai calm si profund om de pe pamant. cand insa vorbeam face 2 face cu el, mi se arata si cealalta latura, mai...pacatoasa. cand ajungeam sa cred ca asta predomina, boom, imi zicea ceva ce ma lasa masca, asa un fel de insight al sufletului lui. da, oamenii au mai multe laturi, dar de ce asa de contrastante? de ce se bat cap in cap? ma intreb daca si eu sunt la fel. probabil, dar eu am tendinta sa ma port intr-un fel in functie de persoana, niciodata diferit cu aceeasi. citeam niste randuri scrise de el acum 2 saptamani. doamne, stiam exact la cine se refera, cum se simtea cand le scria. si totusi nu stiu nimic despre el. de ce naiba suntem asa de ciudati?? vreau sa pot zice "da, te cunosc", nu "da, ma cunosc", am renuntat deja la asta. sunt confuza. de ce e asa?

zi de iunie

zi de iunie. vacanta. soare. muzica. vant. raceala. pat. servetele. telefoane. mess.
cam asa arata o zi random de iunie. mi-am dat seama ca e o anumita stare pe care o am in vacanta, sunt anumite statusuri pe care vreau sa mi le pun, sunt mai egoista, ma gandesc mai mult la mine. e bine. "suntem niste copii happy". da, o sa iesim si o sa fie bine, suntem fericiti. o sa mergem la mare si o sa fie bine. chillin mood. totul o sa fie bine :-)

zboara peste tot

azi a fost o zi foarte ciudata. sunt implicata in campania de promovare vama (6 iunie la arenele romane). treaba noastra e sa impartim flyere prin bucuresti. deseori auzi "cu cat esti platit?" si tot se mira cand le zici ca faci asta ca vrei. deseori esti refuzat, dar sunt momente cand oameni se arata multumiti de ce tocmai au primit. si de ce a fost azi o zi ciudata? inca de dimineata m-am simtit....altfel....ca orice bun voluntar am iesit pe la 11 sa mai dau niste flyere....ce sa mai, ziua de azi a fost execrabila. nimeni pe strada. de cand s-a golit bucurestiul asa? unde sunt toate masinile? unde sunt oamenii? ies numai cat sa se duca la servici? nu se mai plimba nimeni? in cele din urma soarele m-a doborat si pe mine si l-am lasat pe tipul cu care impart sa mai dea el, in timp ce eu stateam pe trepte la umbra unui panou avand grija de un ghiozdan, o racheta de tenis si o chitara. si ma uitam la cum le da, cum zambeste, cum rade. nu au zburat multe pliante, sa zicem vreo 50. prost rau. dar imaginatia mea a zburat azi, departe de tot si totusi era prezenta. sufletul mi-a zburat. de ceva vreme nu m-am mai simtit asa...safe.
bun, ajung la antrenament unde zburau pufi de plop peste tot. all over, cateodata terenul nici nu se mai vede bine. astazi pufii au fost acompaniati si de musculite. si totul zbura la cea mai mica adiere de vant. am mai dat si acolo niste flyere
de la antrenament zbor eu pana la agentia de vise. dupa ce ne-am uitat la o emisiune am zburat pana in herastrau. big mistake. again, pustiu. teribila ziua de azi. dar gandurile imi zburau in continuare. mergeam si mai dadeam 2-3 dar mintea nu imi era acolo. visam la cu totul altceva. poate chiar la cum ar fi sa zbori in realitate. nu mai stiu. oricum nu conteaza asta.
azi oricum am simtit chestii noi. am zburat :-)

autenticitate

in ultima vreme m-am gandit foarte serios ca nu suntem unici, ca nu fiecare om e special, ca nu suntem singurii "noi". in before sunrise se zice ca suntem franturi de suflete. in "scrisoare catre fat frumos" se zice ca mii de oameni fac acelasi lucru in acelasi timp. si stiu ca asa e. adica acum sigur cineva face exact ce fac si eu, bea cola, scrie un blog, asculta "cartita". cineva tot trebuie sa faca unul din aceste lucruri. DAR nu simtim la fel, asa cum un prieten mi-a zis ieri. da, se aseamana pana si sentimentele, dar sunt chiar aceleasi? adica iubim toti, uram toti, plangem toti, radem, ne enervam, ne frustram, dar in aceeasi masura? cu aceeasi intensitate? si daca da? ce se intampla daca noi chiar nu mai avem nicio urma de original in noi? partea mai proasta e ca niciodata nu reusim sa facem ce nimeni nu a mai facut. ce putem face? sa inventam cine stie ce chestie? poate nu suntem asa de destepti. sa inventam un cod numai de noi stiut? de unde stim ca cineva nu s-a mai gandit la el? mi-ar placea sa traim intr-o lume in care tot ce facem e o premiera, in care daca cineva merge sa fim toti "wow, merge, cat de tare" daca cineva se arunca si zboara sa nu mai fi facut nimeni asta inaintea lui. sa fie ceva special. asa ne adunam toti in aceleasi locuri, la aceleasi ore, cu acelasi fel de prieteni, vorbim despre aceleasi lucruri. dar sper totusi ca nu simtim la fel. sper ca nimeni nu va zice "te iubesc" asa cum fac eu, ca nimeni nu va plange pe anumite melodii asa cum plang eu.vreau sa sper ca nu pe toata lumea impresioneaza aceleasi lucruri ca pe mine. acum insa nu stiu, sper, dar nu stiu ce sa cred...partea plina sau cea goala?