pretentii

din cand in cand imi trece prin cap ca sunt complet nerecunoascatoare. ma plang ca ma plictisesc (vasrator si eu, ce sa fac), ca vreau sa ies, sa cunosc mai multi oameni, sa tin pasager la diversi neimportanti si sa imi pese cu adevarat doar de unul. dar sunt altii care nici macar ce am eu nu au. nu au acel tip la care sa se gandeasca non stop, nu au nici prietenii pe care ii am eu, nu au activitatile si pasiunile mele; poate ei se plictisesc si mai rau decat mine. si atunci imi vine sa fiu recunoscatoare pentru tot, dar imi dau seama ca bai frate, am pretentii prea mari. mereu imi imaginez o situatie absolut perfecta si realitatea ma dezamageste un pic prea des. n-ar fi mult mai usor sa nu ma mai gandesc atat? sa las lucrurile sa curga? ba da, normal, dar cine poate face asta?:)) vreau ca toti oamenii pe care ii cunosc si de care ma atasez sa fie buni, mai buni ca mine, sa fie super smecher si nu le dau asa de multe sanse celorlalti. si n-ar fi mult mai usor daca nu i-as mai analiza atat?
daca as cobori putin stacheta...
ps:I love my mom :)