book review: o pasare pe sarma

În momentul în care un roman “studențesc” iți pică în mână, nu-l poți refuza. Iei cartea, te așezi liniștit pe pat știind că urmează să fii purtat în anii facultății tale. Așa cum “Cișmigiu &Comp” sau “Elevul Dima dintr-a șaptea” ne duc din nou în timpul liceului, așa o face și "O pasărepe sârmă" cu mențiunea că amintirile ni se opresc în perioada studenției. Și dacă cititorul a făcut facultatea în București va fi atras ca un magnet de romanul Ioanei Nicolaie, fără îndoială. 

De data asta, călătoria se petrece în anii imediat următori revoluției, având-o ca ghid pe Sabina, o fată care, venită la București, la facultate, se confruntă cu probleme tipice: unde să stea, cu cine să se imprietenească de unde să faca rost de bani în plus pentru răsfățuri de student. Primul ei an de facultate decurge normal, cu petreceri, cursuri și o trecere firească la viața “de capitală". Lucrurile încep să se schimbe însă când îl întâlnește pe Eman, băiatul care pretinde că fusese educat la Paris, la curent cu tot ce înseamnă viața modernă, care pare să nu-și mai găseasca locul în București. Cum ar fi putut, când telefonul mobil, atât de folosit acolo, zace uitat în camera sa micuță cu microscop, căci niciunul din prietenii lui nu are așa ceva? Revenind, Eman, introdus în poveste ca un erou salvator, este alături de Sabina în primii ei pași în viața "de om mare": prima slujbă cu normă întreagă, primul proiect radiofonic, prima "afacere" și prima relație furtunoasă. Deși să fii vânzătoare la un fast food este departe de serviciul perfect și chiar dacă nu este tocmai în regulă să vinzi croissante și suc în cămin, Sabina trece prin toate astea cu o ușurință pe care doar la 20 de ani poți s-o ai. 

"O pasăre pe sârmă" nu impresionează prin acțiunea sa, nu are o intrigă spectaculoasă și, sincer, nici nu știu în ce măsură Sabina ar putea fi considerată o studentă "tipică", dar sunt pasaje scrise în așa manieră încât mă durea pe mine spatele când ea stătea în picioare opt ore sau puteam să simt foarte bine "blocurile care miroseau a tocăniță". E un roman în care Orașul este atât de viu, atât de bine conturat, încât ești transporat, pagină cu pagină, în Bucureștiul anilor '90, în Cișmigiu, în căminele de la Fundeni și în sala 408 a Facultății de Litere. Și, ca să nu picăm complet în nostalgie, este un roman actual: deși acum telefoanele mobile sunt parcă vechi de un secol și afacerile în camine par scoase dintr-un film de Mungiu, și studentul de azi se confruntă cu aceeași dorință de mai mult și mai bine.

Așadar, vă recomand cu caldură să o urmați pe Ioana Nicolaie și pe a ei Sabina în perioada facultății, fie că vă e doar de acele vremuri, fie că pur și simplu vreți să vedeți cum erau studenții acum 20 de ani.