la polul opus fata de relatiile superficiale se afla cele obsesive, in care cel putin unul a facut din partener un fel de idol, l-a facut centul lumii lui, tot ce conteaza este ce crede el/ea, tot timpul trebuie petreceut in compania lui/ei, inboxul este plin de mesaje de la "your love". prietenii tai devin niste amici pe care ii vezi din cand in cand si atunci nici macar nu te mai simti bine cu ei, pentru ca vestile lor nu se integreaza in lumea ta si chiar daca ar face-o, evident ca nu e adevarat, doar tu stii cel mai bine ce se intampla intre tine si el/ea.
e oare obsesie atunci cand ii accepti anumite lucruri absurde? sau e doar compromisul care face relatia sa mearga? eu imi zic mereu ca n-as putea fi cu cineva care sa imi interzica lucruri, sa se considere mai presus de prietenii mei, sa imi ocupe tot timpul. dar oare tocmai asta trebuie sa faci ca sa ai o "relatie"? pentru ca din ce in ce mai des am vazut fete sau baieti care accepta sa intrerupa legaturi cu anumite persoane, care isi petrec tot timpul liber cu partenerul. si ma intreb daca asta e bine si sunt eu ciudata, sau e prea mult? dar totusi, ce se intampla atunci cand se despart? trebuie sa mori si tu odata cu legatura dintre voi?
si intrebarea la care pana acum n-am gasit raspuns, de ce nu poti fi intr-o relatie fara complicatii, fara obsesii, cu iubire, dar si cu independenta, cu prietenie, dar si cu prieteni diferiti, de ce trebuie ori sa nu ne pese ori sa ne pese prea mult? can't we be just for once in a "good" in-between?
