vorbeam ceva mai devreme cu o prietena despre inselat si prostii de genul. cine ma cunoaste, stie ca demult nu mai sunt o persoana care sa tina predici despre iubire si vise implinite. daca acum ceva ani ziceam "o doamne, cum se poate ca cineva sa faca asa ceva???" acum o vad ca pe ceva, daca nu normal, macar foarte probabil.
ce m-a cam pus pe ganduri a fost o replica de-a ei, cand a zis ca se mira de un tip ca nu a inselat in 6 ani de relatie. de cand naiba am ajuns sa ne miram ca cineva NU inseala? sa nu incepeti acum cu teorii de genul "barbatii nu pot fi fideli" sau mai stiu eu ce, dar intreb sincer, avem o gena a inselatului pe undeva? si daca da, faza cu barbatii e doar o constructie a unor feministe frustrate?
mai mult decat atat, daca tot e asa de firesc sa inselam, ar fi normal ca atunci cand suntem inselati sa privim lucrurile mai chill, corect? dar tot ni se strapunge sufletul cu o tzepusha atunci cand aflam ca partenerul nostru se tine de nebunii.
si ultima intrebare: de ce? rutina? curiozitate? lipsa de satisfactie? why the hell do we cheat?
