ella ella :)))

i want that!

ca sa continuu in stilul copilaresc ce invadeaza netul de ceva vreme, imi aduc aminte cat de enervanta eram cand eram mica. voiam tot. de la kg intregi de castane toamna, la prajitura din vitrina, la plimbari teribil de lungi in parc. dupa o bucata buna de vreme, spun, cu o minte foarte foarte"matura", ca eram cam naspa:)) adica eu cred ca m-as enerva pe copilul meu daca mi-ar face asta. (partea buna e ca ai mei parinti nu cedau mereu, sper sa rezist si eu:d). anyway, daca e sa renuntam la ideea ca suntem niste oameni extrem de intelepti, ar trebui sa acceptam faptul ca si acum vrem tot. acel tot insa s-a schimbat. acum vrem rochia din vitrina, nu prajitura, vrem relatia lui x, pentru ca asa duce ea o viata perfecta, vrem slujba lui y pentru ca si noi vrem sa ne afirmam, vrem tot ce ni se prezinta ca fiind superb. 

totusi este un mic twist aici. sper. acum (din cand in cand, rar, ce-i drept) se trezeste o voce care spune sa te uiti putin mai adanc inainte sa zici ca vrei si tu. un fel de be careful what you wish for. imi tot repet ca poate ce au ceilalti nu e asa de minunat cum pare. evident, poate ei chiar au o viata perfecta, dar poate slujba aia nu e chiar asa de rewarding precum pare, poate viata lor nu e chiar asa de carefree. 

astazi am fost invidioasa. mi-am adus aminte insa cum cineva mi-a zis mie acum cateva zile ca ma invidiaza pe mine. partea cea mai ciudata e exact ca in privinta aceluiasi lucru. vreau sa nu mai vreau ce au altii. vreau sa nu mai vreau tot. 

fairtytale romances

ca orice copil normal, am crescut si eu cu basme, filme disney si bunici care imi spuneau ca il voi gasi si eu pe fat frumos intr-o zi, ca totul o sa fie ca in povesti. am crescut si am acceptat faptul ca nu exista fat frumos, ca nu are cal, ca animalele nu vorbesc, ca nu suntem toate printese si ca oamenii rai nu sunt chiar mereu pedepsiti. cu toate acestea, inca mai cred in povesti. inca mai cred in happy ending, inca mai cred in vise. mai mult decat atat, imi place inca la nebunie sa ma uit la povestile in care credeam demult. 

astazi au venit la mine in vizita 3 generatii: bunica, mama si fata. cum era si firesc, fetita (7 ani) a vrut instant sa se uite la desene animate. si m-am gandit ca ar fi frumos sa ma uit si eu cu ea la ceva. cum nostalgia e mare, am zis sa pun ceva foarte old school. cinderella disney 1950. il vazuse si ea de o mie de ori, la fel ca si mine dar, exact ca si mine, voia sa il mai vada a o mie una oara. nici nu stiu ce mi s-a parut mai frumos, desenul in sine, ce am simtit eu, sau cum se bucura ea. si am descoperit ca nu e deloc enervant sa ti se povesteasca un film pe care il stii si tu pe dinafara, daca relatarea e instotita de zgomote de teama, bucurie sau alte asemenea. mi-a placut chiar la nebunie.

la sfarsit, cand e scena cu trasura care se pierde in departare, am inceput sa ma gandesc. poate nu exista fat frumos, dar cu siguranta exista cineva care e tot ce ti-ai dorit. poate animalele nu vorbesc, dar cu siguranta lumea asta e plina de magie daca o privesti intr-un anume fel. poate happily ever after e cu adevarat so once upon a time, dar cu siguranta exista happy right now. (si daca ma intrebati, e la fel de important).

the end.

strangers in the night

ar fi romantic rau, dar nu, e mai degraba strangers...always, everywhere.

ok, stim toti cum e cu relatiile care se duc naibii (relatii de orice fel), cu oamenii care iti mai sunt prieteni doar pe facebook, cu acele litere din agenda din telefon, sub care se afla scris un numar, care oricum nu mai spune nici el nimic (si care probabil nici nu mai corespunde realitatii). tinem minte figuri, evenimente, trairi si senzatii. tinem minte nume, pentru ca astea ne definesc. in seara asta am avut senzatia ca numele e ceva cumplit de important. e ca si cum importanta unei persoane in viata ta ar fi direct proportionala cu durata in care ii mai tii minte numele sau in care asociezi numele cu persoana. 

eu personal tin minte toate tampeniile legate de oameni despre care acum nu mai stiu nimic...nou. asa ca ma gasesc stiind numere de telefon pe care nu le-am mai format de 3 ani, melodii pe care le-am auzit doar o data, preferinte si gusturi complet irelevante. nu uit nici nume, nici porecle. insa azi am avut asa, inima putin stransa cand mi-am dat seama ca numele se uita. mi se pare ca atunci cand ai un dialog de genul "A: asa era si X. B: care X? A: cum care X? X Ionescu", cand trebuie sa spui numele complet al cuiva, s-a dus. imi da asa o senzatie de catalog din scoala generala, de legatura complet impersonala. Brusc, nici pentru mine X nu mai e X. e X Ionescu. si cu fiecare litera din numele de familie, X se indeparteaza. cu cat imi ia mai mult sa-i pronunt numele, cu atat mai putin ma concentrez pe persoana si mai mult pe a-mi aduce aminte cine naiba e. X Ionescu. As vrea ca in inima mea sa nu exista nume de familie. As vrea sa fie...McLovin si atat. E mai simplu. X Ionescu, eu sunt Y sau Y Popa?

X se intelege bine cu Y. Ionescu cu Popa...vedeti? nici nu suna bine. Hai sa ne intoarcem la X si Y :)

list.

primul lucru pe care l-am vazut cand am dat click pe blog? lista de lecturi.  pentru ca, la urma urmei, ne ghidam toti dupa niste liste uneori ft bine stabilite. pornind de la to do list-ul de zi cu zi, la lista de cumparaturi pentru cora, la new year's resolutions si planul cincinal, totul pare foarte foarte bine organizat in liste, cu puncte, subpuncte, sagetele si note de subsol. si asa ajungem sa punem in liste si lucrurile care ar trebui sa fie in suflet, nu pe o foaie de hartie, lucrurile pe care ar trebui sa le tinem pentru noi, lucruri complet irelevante, care totusi insa au o anumita importanta cand incepi sa vorbesti despre ele.

eu refuz sa fac o lista a oamenilor care au insemnat ceva pentru mine, asa cum am refuzat sa scriu un post pe blog cu titlul "oameni de trecut in cv". pentru ca oricat de frumos ar putea iesi, consider ca nu e cazul. vreau ca lista mea sa aiba un singur nume scris. si vreau ca lista mea sa aiba ca tag "now". si vreau ca lista mea sa aiba ca titlu "significant others". nu vreau sa fie o trecere in revista a unor sentimente (care oricum nu pot fi exprimate in cuvinte), a unor nume, a unor personalitati, a unor sume de calitati si pasiuni si lucruri in comun. vreau sa nu conteze. vreau sa nu existe o lista. vreau autenticitate. vreau unique-ness.

beautiful morning

you know it's a beautiful morning when you wake up extremely early and you watch lights turning on across the street while enjoying a huge mug of coffee, when outside is cold as hell but the sun shines like crazy, when glass sparkles, when windscreens freeze, when there's smell of freshly baked bagels everywhere. when the streets and stores are empty and everybody's too sleepy to say anything. when you say a shy "good morning" :)

emotional hangover

din pacate stim toti, mai mult sau mai putin, cat de groaznica e senzatia aia de dimineata de dupa o betie sau oricum, dupa one too many. te doare capul, te misti in reluare, vrei liniste absoluta, lipsa de lumina, etc. din fericire, pentru ca suntem, o doamne, asa de evoluati, am gasit tot felul de mijloace prin care diminuam starea asta. fiecare cum stie, cum poate, se misca incet spre trezire, spre revenire, spre normalitate. evident, pe masura ce corpul incepe sa se simta ceva mai bine, apar ganduri de genul "ce am facut?  m-am facut de ras?" si apoi ne sunam prietenii sa ii rugam sa ne povesteasca una alta. big mistake, rar ne plac lucrurile pe care ni le spun. 

daca ar fi sa incerc sa mut toate aceste trairi intr-un univers mai mic, mai obscur, mai privat, as zice ca experimentez un emotional hangover. e putin mai rau (am fost draguta cand am zis "putin") decat cea dintai, mai intens, mai persistent, mai...riscant. si asa m-am sculat cu o mare mare greutate pe inima, nu pe cap, cu un sentiment incredibil de rusine pentru lucrurile pe care le-am zis, nu pe care le-am facut, cu o nevoie de muzica, nu de liniste si dorind sa vad cat mai mult soare, nu ziua asta intunecata. un alt downside este faptul ca nu e nevoie sa sun pe nimeni sa imi spuna "frateeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee sa vezi tu faza, ai fost absolut penala!!!!!!". e ca atunci cand esti scenaristul unei piese, dar observi ca actorul spune cu totul altceva decat trebuie. si urli "bai opreste-te!! nu e bine!!", dar nu te aude si continua cu aberatiile. si, evident, in loc de aplauze la sfarsit de seara, obtii o liniste inmormantala. din fericire, uneori celalalt personaj salveaza lucrurile, si poate recenziile de a doua zi nu te desfiinteaza total, dar sentimentul de rusine ramane.

si, in aceasta dimineata, pe masura ce corpul mi se trezeste si ratiunea isi recapata puterile, pe masura ce constientizez tot, creste in primul rand regretul, dar timid si speranta ca piesa va fi remontata si ca va fi un succes:) (pentru ca va jur ca scenariul e bun!)