a question of trust

vorbeam ieri cu cineva si a adus vorba de incredere, de cum trebuie sa cunosti bine pe cineva ca sa te poti increde cu totul in persoana respectiva. dar ma gandeam ca nu trebuie neaparat sa fie asa. pentru ca pot exista oameni pe care nici nu-i cunosti si in care sa ai incredere, oameni care te fac sa te simti genial, oameni care te inteleg, oameni care iti arata cat de mult contezi si fara sa te cunoasca bine. are vreo importanta daca persoana respectiva stie ca urasc scortisoara atunci cand reuseste sa ma faca sa zambesc fara motiv? are vreo importanta ca eu nu stiu daca ei/lui ii place sa citeasca atunci cand reusesc sa il/o inteleg in rest? de ce trebuie sa ne "stim" ca sa avem incredere? pe de alta parte sunt persoanele despre care stim aproape tot si in care totusi nu ne putem increde. asa ca ce conteaza in the end? uneori poate e mai bine sa ai incredere in cineva inca de la inceput, sa nu te gandesti la tot ce ar trebui sa afli, la tot trecutul persoanei respective, pentru ca la urma urmei, asta se afla doar daca persoana aia are incredere in tine. si cum poate avea daca tu nu ai? as vrea ca oamenii sa se lase purtati de val si sa aiba incredere in oricine care e alaturi de ei la un moment dat, in oricine care, la un anumit moment al vietii lor, makes a difference.

asa ca, my love, no doubts, no second thoughts, say yes:)

we are all the same

same nail polish, same boots, same shirts, same bags, same haircut, same accessories, same thoughts, same feelings, same laughter, same interests, same goals, same expectations, same kind of friends, same vices, same addictions, we read the same books, watch the same shows, listen to the same music, eat the same food. in time we like the same men, same clothes, same way of speaking, same ideas, same atittude, same way of thinking, same passions.
we are all based on patterns, we are not at all different, not from each other, not from ourselves in different periods of time.
what makes us just a little different perhaps? the desire of being different :)

obsessive love

ce delimiteaza dragostea de obsesie? care este pragul pe care daca il incalci, ceva devine in neregula? sau este normal sa fii oarecum obsedat de cel pe care il iubesti?
la polul opus fata de relatiile superficiale se afla cele obsesive, in care cel putin unul a facut din partener un fel de idol, l-a facut centul lumii lui, tot ce conteaza este ce crede el/ea, tot timpul trebuie petreceut in compania lui/ei, inboxul este plin de mesaje de la "your love". prietenii tai devin niste amici pe care ii vezi din cand in cand si atunci nici macar nu te mai simti bine cu ei, pentru ca vestile lor nu se integreaza in lumea ta si chiar daca ar face-o, evident ca nu e adevarat, doar tu stii cel mai bine ce se intampla intre tine si el/ea.
e oare obsesie atunci cand ii accepti anumite lucruri absurde? sau e doar compromisul care face relatia sa mearga? eu imi zic mereu ca n-as putea fi cu cineva care sa imi interzica lucruri, sa se considere mai presus de prietenii mei, sa imi ocupe tot timpul. dar oare tocmai asta trebuie sa faci ca sa ai o "relatie"? pentru ca din ce in ce mai des am vazut fete sau baieti care accepta sa intrerupa legaturi cu anumite persoane, care isi petrec tot timpul liber cu partenerul. si ma intreb daca asta e bine si sunt eu ciudata, sau e prea mult? dar totusi, ce se intampla atunci cand se despart? trebuie sa mori si tu odata cu legatura dintre voi?
si intrebarea la care pana acum n-am gasit raspuns, de ce nu poti fi intr-o relatie fara complicatii, fara obsesii, cu iubire, dar si cu independenta, cu prietenie, dar si cu prieteni diferiti, de ce trebuie ori sa nu ne pese ori sa ne pese prea mult? can't we be just for once in a "good" in-between?

the way they make us feel

in ultima vreme mi-a fost dat sa aud din ce in ce mai des de legaturi complet fanteziste, de vise care nu se vor indeplini nicicand. din ce in ce mai des discutiile cu prietenele mele ajung inevitabil la prietenele lor, ale tipilor care in anumite clipe isi uita statutul si te fac pe tine sa crezi ca it's all about you. si problema e ca niciodata nu e all about you, pentru ca mereu intervine fata care ii doarme in pat in timp ce el iti povesteste tie despre iubire, fata care e mereu in clubul de langa cel in care el se da la tine, fata de la care se intoarce atunci cand pe tine te suna. si asta niciodata nu se numeste inselat. ei au in continuare o relatie, bineinteles, niciodata nu merge, lucrurile mereu incep sa scartaie intre ei, defectele ei iti sunt aduse tie la cunostinta. intreabarea mea e ce ne intereseaza pe noi de ea? sau mai degraba, daca tot e atat de ingrozitoare relatia respectiva, de ce o mai continua? ce rost are sa fii intr-o relatie care nu te face fericit? raspunsul lor? "nu e atat de simplu". poate au dreptate, nu am de unde sa stiu, dar atunci macar sa fie suficient de demni incat sa nu se implice si in altceva. recunosc, nici eu nu cred neaparat in iubiri eterne la varsta noastra, dar condamn ipocrizia si lasitatea de care dau dovada oamenii de genul asta. si uneori ma gandesc si la ele. la prietenele care le dorm in pat in timp ce ei iti povestesc despre iubire, la cea din club, la cea care ramane la ea acasa, gandindu-se poate la el, in timp ce el te suna pe tine in miez de noapte. si partea cea mai nedreapta si poate uneori stupida e ca ne iluzionam. sunt momente cand chiar credem ca totul o sa fie bine, ca nu mai tine la prietena lui, dar absolut mereu se intoarce la ea. si tot ce ne ramane de facut e sa nu ne mai implicam, sa cautam si noi relatii pasagere, fara sentimente. si atunci suntem ice queens. why?
ps: imi pare rau pentru baietii care se simt jigniti de ce am scris, and pls, prove me wrong.

choose your path!

august, aproape toti am scapat de tot ce inseamna examene pentru urmatoarele 6 luni, aproape toti am zis "asta vrem sa facem" si aproape toti am facut primul pas in acest sens. ieri insa am asistat la un pas poate mai important, la pasii unora care deja si-au ales cariera, care deja stiu exact ce vor sa faca cu viata lor. am fost aseara la teatru, la piesele facultatii de teatru unde este o prietena de-a mea. mi s-a parut fascinant cum la 20 ani, poate putin mai mult, deja unii incep sa faca ce isi doresc mai mult. unii au fost mai buni ca altii, dar toti faceau asta pentru ca asta le e menirea, asta trebuie sa faca, asta vor sa faca. si pentru prima data, de 18 ani de cand ne stim, n-am mai vazut-o pe ea, pe prietena mea cu care faceam tampenii cand eram mici, ci pe diva care vrea sa ajunga la hollywood, care il enerveaza pe wally si care vrea coca cola. si toate astea la 20 de ani. si dupa, la juma de ora, la aplauze, era din nou ea, prietena mea. cat de genial e sa te transformi asa? mie mi se pare foarte! si tot ce pot sa sper e ca si eu voi reusi cat mai repede sa ma implic in chestii importante, sa fac ce imi place, ce trebuie, ce vreau.
and the crowd went crazy! felicitarile mele!

frica

stiu ca cineva mi-a aratat odata un citat despre frica si n-am stiut ce sa zic referitor la el, dar incep sa cred ca frica nu e ceva real, e pur si simplu un sentiment pe care oamenii trebuie sa il aiba ca sa arate ca sunt oameni. ne e frica de obicei de lucruri asemanatoare, de avioane, de inaltimi, de spatii inguste, de foc, de insecte, dar e clar ca sunt self-induced toate. orice frica se poate vindeca, deci frica nu e ceva atat de ingrozitor. partea cea mai proasta cu privire la frica e ca se ia. da, frica e contagioasa. mi-e frica pentru ca si lor le e frica, nu pentru ca as avea motive. cand ii vezi pe unii complet terifiati si tu nu esti, e clar ca ceva e in neregula, nu? asa ca ti se face si tie frica. sau e doar o farsa a mintii? mai degraba.
cred ca frica e doar atunci cand n-ai ce face. cand sa zicem lovesti pe cineva si nu se mai ridica, cand iti distrugi viitorul, cand esti pe marginea prapastiei si nu ai de ce sa te agati, cand iti vezi prietenii plecand definitiv. din fericire inca nu am fost pusa in niciuna din aceste situatii. da, mi-a fost frica, dar acum cand privesc inapoi ma intreb de ce. adica ne-a fost frica de bac, a trecut. ne e frica de admitere, va trece, ne e frica cand trecem pe langa o haita de caini super galagiosi, dar sunam un prieten, ca sa ne tina ocupati si trecem si de ei.
jack din lost avea o thenica:lasa frica sa-l inunde 5 secunde si dupa se elibera complet de ea. daca dureaza asa de putin, oare e un sentiment real? pe de alta parte si dragostea poate dura 5 secunde...

here we go again

e aiurea sa incepi iar sa inveti dupa cateva zile de zacut. mi-e lene. anyway, grammar is so much better than math, so o sa ma chinui sa imi inving lenea
pups